În seara asta…

… mă gândisem să-ți scriu și eu o scrisoare… dar am citit undeva că, mai ales atunci când ai tumult, povară sau o anume îndoială-n suflet, e mai bine să nu vorbești, ci să taci, să meditezi sau să te rogi (în funcție de ce și cum crezi) și să aștepți: să se limpezească apele, să se așeze gândurile, să se cearnă tot ce e de cernut. Așa că îți spun doar atât: să-ți fie bună inima!

Publicitate

Distanțe. Contraste

Parcurgem în viață distanțe felurite, pe vreme bună sau mai puțin bună. Uneori nici nu e nevoie să ne deplasăm afară pentru a simți distanțele. Între un anume gând și un altul este adeseori o distanță imensă, ca de la cer la pământ. Infinită. Greu de parcurs. De neatins.

Azi e mohorât. O ceață deasă a coborât mai devreme peste cafeaua matinală, lăsând o amprentă a îndoielii, a întrebării, a neclarității. Ceața n-aduce a Dickens, e mai degrabă o pânză alburie ce se așterne de obicei peste zonele împădurite, nu peste orașe. Seamănă cumva cu aburul cafelei, doar că e sensibil mai rece. Poate de aici și contrastul: între gândul dimineții și realitatea zilei.

Acasă

Multe s-au mai scris și se vor mai scrie despre… patria ta, țara ta, acasa ta – poeți sau nu, putem scrie și noi pagini întregi despre concept.

Dincolo de fraze, aș lăsa azi aici un clip pe care-l îndrăgesc. Există și varianta Bublé, dar mie îmi place mai mult aceasta. Până la urmă, acasă este locul în care te întorci și rămâi. În rest… ești doar în trecere, în fugă, în vizită, în tranzit.

Inima-i ca un cocor... iar cuibărit în suflet ne purtăm oriunde acest acasă, de suntem norocoși.

La amiază…

… gândurile încolțesc după noaptea ce a trecut. Au avut nevoie de câteva ore ca să-și revină. Și nici acum nu sunt complete. Dar cred că nu-și mai caută întregul. Așa fărâmițate, se adună ușor-ușor, formând frânturi de mozaic. Ne ‘lipsește urechea cea ascultătoare‘. Și pentru asta, pietrele amintirilor ne dor.

De la o vreme îi visez pe toți cei plecați – suntem într-o îmbrățișare atât de mare și firească încât dimineața mă-nspăimântă apropierea lor. Apoi rămân în gând și-n suflet cu căldura lor.

În tranzit

De data asta e chiar din viață. Precum și celelalte, doar că aici nu e prea mult loc de fantezie, visare, metaforă sau vers. Folosesc prilejul ca să aștern câteva rânduri. Am rămas singură în sala de așteptare. Deși sunt aparținător/însoțitor, n-am avut voie la etaj… era și acolo o sală de așteptare. „Dar pe domnul l-ați lăsat cu doamna…” – „El este soțul doamnei”… „Ok. Și eu sunt rudă apropiată cu pacienta mea” […]

În fine, comentariile n-au rost… intervenția să-i fie cu succes… am timp aici să cuget, să citesc, să scriu sau să mă rog. Să mă gândesc poate la toți cei care… nu vor mai fi având niciun aparținător/însoțitor.

Distanțele sapă. E adevărat. Dar când sufletul și inima le simți atât de alături de alt suflet… ce mai contează un bulevard, un kilometru, un oraș, un ocean ori un etaj…?

Să fie totul bine pentru toți cei în nevoie… de sănătate, de prietenie, de dragoste… de un semn.

Florile de măr

Se spune că astăzi se pun crenguțe de măr în apă în speranța-nfloririi lor până la Crăciun. Nu am urmat tradiția aceasta niciodată, prin urmare nici în acest an. Dar aș fi tare bucuroasă dacă ar înflori… împăcările, gândurile bune, acceptarea, vindecarea și privirea senină îndreptată doar spre cele ce pot fi și pot aduce miez și tihnă în suflet.

Primăvara din zori

De două zile am redescoperit, acut, dorința și bucuria lecturii… știți că sunt etape în care ești aproape incapabil fie să scrii, fie să citești, fie să asculți un anume gen de muzică. Toate țin de felurite întâmplări, de starea emoțională și nu numai.

În pauze, am putut observa Ploaia. S-a împrospătat aerul, iar parfumul său aduce un pic a toamnă- iarnă. Altădată m-aș fi îngrijorat, dar acum… las să curgă anotimpurile… așa cum vor sau cum e vremea lor. Se știe că primăverile-nflorite au darul de a se strecura printre pliurile sufletului când nu te aștepți, chiar și când, teoretic, nu e vremea lor.

Taina ești tu

E o taină în fiecare miez de gând pe care-l desfaci întru-nțelepțire. E o taină în fiecare firicel de lumină (!) pe care-l adăpostești sau reverși asupra celor din jur. E o taină în fiecare colț de întuneric în care faci blânde mărturisiri.

Cum să nu știi că tainele nu se vând, nu se rumegă, nu se discută, nu se judecă și nu se dau mai departe de casa sufletului tău?

O taină ești și tu, omule. Cine te-ar putea desluși în afară de Dumnezeu?!

Gutui întomnat

Poate într-o altă viață o să (mă lase să) te culeg. Așa frumoasă cum ești, parfumată, plină de pufuleț strănutăcios, așa aurie și clară, fermă, uneori aspră și fără prejudecăți cum mi te înfățișezi. Până atunci mă rezum să te privesc, să te iubesc înflorind roz-alburiu primăvara și să te cânt dulce-amărui la vreme de toamnă.

Poate într-o altă viață o să te pot culege și o să stăm la taifas, să-ți povestesc pe îndelete tainele celorlalte vieți. Cât de dragă îmi ești… tu, galbenă gutuie, care poposești pe pervazul inimilor în căutare ori tocmai spre făurire de frumoase povești.

Doruri

A ținut vremea cu mine. Așa un soare, atât de mult auriu-arămiu… o frumusețe! Ploaia de ieri mă cam pusese pe gânduri și-mi dădea emoții despre cum o să mă descurc azi. Uitasem că, pe aleile cimitirului, atunci când e însorit și nu mergi grăbit și încovoiat de vreo durere proaspătă, ai timp și să vezi, să adulmeci și să simți…

Deasupra era un cer senin și un acoperiș de pleoape de aramă… pe jos covor imens de frunze și cu ghinduțe ce scrâșneau sub tălpi. De jur împrejur… liniște. Și o prea-frumoasă zi de toamnă. Am agățat-o în suflet, să n-o uit și am marcat-o cu blândețe și dor sfânt. Pe fluturele pur și alb, ivit de nicăieri, l-am lăsat în urmă, drept gardian al sufletelor în culori.

Spre neuitare

Cu câțiva ani în urmă am ascultat și vizionat un videoclip care mi-a rămas în suflet. Nu mă-ntrebați de ce – poate pentru muzică, pentru culori, pentru idee, pentru moment ori pentru titlu, pentru toate la un loc sau pentru nimic din toate acestea. Săptămânile astea mi-a stăruit în minte și m-am chinuit să-l regăsesc, dar oricât l-am căutat, găseam doar melodia, însă nu și clipul cu pricina.

Ascultând azi pe un blog îndrăgit o altă melodie, am parcurs videoclipurile din vecinătate și… l-am găsit, în sfârșit, pe cel pe care-l căutam. Îl las aici pentru a rămâne cumva pe această pagină, drept îmbinare a unor unde, despre care nici noi nu știm ce și cât înseamnă atunci când mintea ori sufletul ni le reține.

Alegeri

Sunt lucruri pe care le putem controla cât de cât, altele care nu țin deloc de noi ori de puterea noastră. Ne este, însă, dată posibilitatea de a alege: cum să ne petrecem timpul, ce să citim și ce nu, cu cine să ne însoțim, cum să trăim ori să iubim. Când dau năvală „cele rele”, să alegem a ne îndepărta, iar nu a ne adânci până dincolo de limită. Ne e permis să alegem… vorba ori tăcerea, după cum simțim. Nimeni nu poate ști cu certitudine ce simte un alt om. Uneori nici noi înșine nu știm bine de ce sau cum simțim. Curiozitatea, experiențele, călătoriile au și ele timpul lor. În același timp, poți alege să fii acolo unde te simți bine, liber și, mai ales, împăcat cu tine – un ideal.

Știu că mâine e o sărbătoare mare și frumoasă (de parcă ar exista sărbători mici). Profit de acest prilej ca să las aici un fragment îndrăgit. Nu e o dedicație pentru cineva anume ori cu tâlc sau cu mesaj, e pentru toți cei care, vreodată, într-un anotimp sau altu’ al vieții, au iubit:

Când pleacă un om

Nu suntem mai mult decât un fir de lut, o scânteie, un vis. Atât cât știm, suntem. Poate și invers. Sunt momente-n care te-ntrebi ce sens au toate, dacă au, ce și cât putem decide noi și, mai ales, cum putem face așa încât să diminuăm, iar nu să-nmulțim regretele. Să nu ne mai pierdem clipele, anii filozofând despre viață, ci trăind-o.

O bobiță de lut, atât rămăsese, dar scânteia ei din suflet, atât de vizibilă-n priviri și dătătoare de curaj, o port cu mine în amintire. Tenace, mândră, solemnă, și totuși atât de fragilă și de micuță, mai ales în ultimii ani, mai ales după propriile ei pierderi…

Niciodată nu le spunem îndeajuns apropiaților, prietenilor, profesorilor, mentorilor noștri cât de mult îi apreciem, simțim, iubim. Sau, dacă le spunem, mai rămâne întotdeauna un colț de amintire uimită pe care-l ținem doar pentru noi, să nu cumva să ne știe prea sensibili, vulnerabili ori fragili.

Dacă am pune mâna pe telefon, să-i mai auzim o dată, sau să ne audă ei pe noi… câte ceruri nu s-ar deschide, deopotrivă, în ei și în inima noastră!